Barbarie la Gastroenterologie

Dupa o noapte de dureri infioratoare, dimineata, pe la opt, am luat-o pronto la Spitalul Sf. Spiridon. Mai pe scurt, la dom' profesor, la Institut. Era sambata, 20 februarie, in taxi mirosea a levantica, pe strada erau mai multe gropi decat oameni. 

Ajuns pe culoarul ce duce spre Institut, dau peste o priveliste de groaza: Dom' Profesor Carol Stanciu rezema amarat un calorifer si privea in gol tragand indiferent dintr-o tigare. Langa domnia-sa, doctorita Camelia Cojocaru si profesoara Anca Trifan. In usa, sase gorile cu bocanci in picioare, in uniforme paramilitare, cu priviri ostile, intre care unul ras pe cap, dar la asta o sa revin intr-o buna zi cand o sa-l calc pe fata.

- Ce s-a intamplat, dom' profesor?

- Uite, dom' Dorin, nu sunt lasat sa intru in Institut. Ma evacueaza, imi raspunde Profesorul, tot cu privirea stinsa si glas soptit.

Am fost socat. Dom' profesor a fost cel care a creat Institutul de Gastroenterologie si Hepatologie si acum era aruncat afara ca un chirias rau-platnic! Niste muncitori in salopete rosii aruncau cartile Academicianului (dom' profesor este si membru corespondent al Academiei) in curtea interioara a spitalului. Cartile, mobilierul, diplomele, lucrarile, fotografiile sale - una ma impresioneaza in mod deosebit. Este cea in care dom' profesor este decorat de Papa Ioan Paul al II-lea, revistele si tot ce mai are un om care s-a mutat timp de o viata la locul sau de munca...

Brutalitatea executiei m-a ingrozit. Aproape ca uitasem de problemele mele de sanatate, de durerile care ma chinuiau si ma chinuie si acum. Acum, cand scriu.

Si nu mai inteleg nimic! A, da, stiu ca exista o varsta legala de pensionare pentru oricine. Pentru aproape oricine! N-am auzit ca un savant sa fie scos obligatoriu la pensie la implinirea unei anumite varste in nicio tara din lume!

Savantii, scriitorii, muzicienii si artistii plastici nu ies niciodata la pensie.

Bai, tampitilor, idiotilor, cretinilor, noi nu suntem fotbalisti ca sa avem meciul de retragere la treizeci si cinci de ani! Pentru noi de-abia de atunci incepe varsta adevaratei creatii. Cum vine absurditatea asta? Dai poate si eu, la implinirea varstei de saizeci si cinci de ani (Boc, stai linistit, n-apuc eu pensia, dar tot apuc sa te debarc prin forta), o sa fiu obligat sa renunt la vocatia mea de scriitor!!!

Lamentabila tara! Jalnica! Savantii sunt azvarliti de la locul lor de munca, iar locul asta de munca al lui dom' profesor, este, idiotilor, taman in maruntaiele voastre bolnave, la ficatul vostru cirotic si cand va scoate din boala si mergeti acasa, la neveste, sau la curve, e tare bine, nu? E altfel decat drumul pana la cimitir, nu-i asa?

Stateam pe holul ala lung si deprimant si ma gandeam la toate astea si-n timpul asta tot veneau oameni de foarte departe si dom' profesor le spunea stereotip, ca, draga, nu vezi ca n-am voie sa intru in Institut?

Profesoara Anca Trifan  a sunat la Politie, dar Politia era acolo cum te vad si cum ma vezi, doi in uniforma, altul in civil.

- De ce erau acolo?

Hai ca va spun, desi e de ras. Nu cumva sa se iste vreun conflict violent! Imaginati-va: un domn care nu arata nici pe departea boxer (domnul Carol Stanciu), doua doamne (Anca Trifan si Camelia Cojocaru) si eu, chinuit de dureri. In fata noastra, sase gorile cat usa (nu exagerez). Politaii n-au intocmit niciun act, nimic. Ei erau acolo ca nu cumva un Academician, o Profesoara universita, o Doctorita si un Scriitor care se zvircolea de durere sa nu cumva sa intre in rezervatia de gorile si sa le spulbere. (Bancurile cu militieni nu sunt de pomana, au intemeiere de suta la suta in realitatea imediata).

- Oricum, propun Guvernului, preacretinului Boc, sa scoata la  pensie dirijorii trecuti de o anume varsta. Compozitorii. Pictorii. Sculptorii. Sa desfiinteze Academia. Sa ni se interzica sa profesam!

Intre timp, de la gara continuau sa vina oameni necajiti care voiau sa fie vazuti de dom' profesor. Sa stiti ca si acolo, pe culoarul acela lung si deprimant, in prezenta acelor gorile analfabete, cu militenii aia indiferenti pe aproape, dom' profesor tot i-a incurajat pe amaratii aia, tot le-a mai dat ceva indicatii terapeutice.

N-am mai intalnit un om asa de iubit de pacienti si asa de urat de managerii de spital!!!

Asta spune ceva.

Si mai spune si altceva, ca poate peste o vreme o sa fiu eu bine, sanatos. "Prietenii" sa nu se bucure prematur....

P.S. Daca dom' profesor castiga iar si in Instanta si trebuieste sa fie reinstalat? Atunci sa vaz eu pe unde se vor scoate cele camesi murdare la poale!