Circuitul idioteniei, sau sindromul "Jean Paler"

In una din serile trecute, butonand telecomanda ca un vajnic roman ce sunt, am dat peste Jean Paler. Era prezent in una dintre emisiunile acelea idioate, cu lumini multe si fatuci cu toate alea la vedere.

 Recomandat ca "artist", Paler (ce nefericita coincidenta cu numele Octavian Paler) spunea niste tampenii uluitoare, un soi de sketch-uri jalnice construite pe imbinarea maiastra intre stupiditate si retard mintal. Pe gradenele salii statea publicul tropaitor, frematator, din palme apasat batator, alcatuit din persoane cat mai diferite ca varsta sau grad de indobitocire.

E si aici o smecherie a celor ce insaileaza adunatura aceasta de figuranti, platiti cu 50-60 de lei: treaba este, in primul rand, sa se vada ca uite, domnule!, cat este de larga gama (tele)spectatorilor nostri, iar in al doilea rand sa demonstreze "universalitatea" invitatului, care, o, zei ai showbizului!, reuseste sa smulga hahaieli si de la ai tineri, si de la ai batrani. In fiecare sala de felul acesta exista un regizor pe platou, un veritabil "Dumnezeu pe pamant", care da indicatii despre cand trebuie sa se rada, cand trebuie sa se aplaude si cand trebuie sa se taca. Cam ca la Wittgenstein: despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca. In unele cazuri, toate astea sunt facute din butoane: este produs un fundal sonor de hohote, un suspin de dezamagire, or unul de exaltare/ usurare/ emotie/ tensiunea/ alea-alea, mde, functie de continutul panaramii, adica functie de disfunctie, ca sa spun asa. Publicul nu trebuie decat sa imite papagaliceste sunetul auzit, asa incat se produce efectul unei "achiesari" profunde intre receptorul prostiei si donatorul prostiei. Ambalajului acesta tipator, strident si de maxim prost gust i se spune, in Romania, "show de televiziune".

Acum, treaba sta in felul urmator: inteleg ca spectatorii din platou au o minima motivatie pentru scalambaiala: sunt platiti, presteaza deci un serviciu pentru care sunt remunerati. Pana la urma, pot intelege foarte bine situatia aceasta. Ceea ce nu pot pricepe este atitudinea celor din fotolii, celor de acasa, platitorii de cablu, asadar cei care dau din portmoneu pentru asa ceva. Si datele ce indica audienta ne lasa sa aflam ca exista mii de romani prinsi in circuitul acesta al idiotenii in natura televiziunilor.

Imi dau seama, gandindu-ma la asemenea lucruri, cat de mult s-a perimat la noi arta comediei si, generic vorbind, arta rasului. Intre finetea celebrei emisiuni de altadata "Un zambet pe 16 milimetri" si bancurile pentru cretini spuse in direct de "artistul" Jean Paler distanta se masoara in ani lumina. La fel ca si distanta dintre secventele umoristice facute in urma cu cateva decenii si labofoniile, pulafoniile si cacofoniile artistice contemporane. Nu sunt nostalgic, incerc doar sa pricep de unde si pana unde aceasta mutatie in gustul romanului. De unde superficializarea, de unde, mai, nene!, vagoanele astea de incultura si jeg sufletesc, de unde sensibilitatea asta acuta pentru porcaiala live si gandire playback... De unde si, mai ales, pana unde?!