Despre MRI, cu pretuire...

Pe 19 februarie, Mircea Radu Iacoban a implinit 70 de ani. N-ai spune, privindu-l pe bucovineanul acesta chipes, ce exprima cu naturalete forta, claritate de gandire si prospetime cat pentru o intreaga generatie douamiista. Cand am ajuns in Iasi, acum vreo zece ani, parerile despre Iacoban erau prin excelenta diametral opuse. Unii ii ridicau statui, altii il aruncau de pe stanci, cu o regularitate si o daruire care ma intrigau la culme. Situatia acestui om era, as spune, paradoxala. Cum altfel, cand "omenirea" nu se putea deloc pune de acord in privinta lui?! Treptat, tonurile s-au egalizat, vocile cele mai inalte au devenit cel mult murmur indescifrabil, iar carcotasii cei mai vehementi n-au avut incotro si au concluzionat cu maxima intelepciune: "Iacoban e ...Iacoban!". Nici mai mult, nici mai putin.

Nu ma intersectam cu Mircea Radu Iacoban decat in postura de jurnalist. Mergeam la Teatrul "Luceafarul" in diferite chestiuni ce aveau tangenta cu directorul Iacoban. Ma primea in cabinetul sau. Perdelele erau trase. Chipul directorului era invaluit in lumina palida de veioza si in fum de pipa. Scria. Mereu scria cate ceva. Ma simteam nelalocul meu in aceasta atmosfera, mi se parea mereu ca deranjez, desi Iacoban zambea. Are el un anumit zambet, mai degraba o umbra de suras, in care se amesteca niste indefinibile stari, niste nerostite pareri.

M-am debarasat de prejudecati din clipa in care i-am citit textele. Fie carti, fie rubrica pe care ani buni a tinut-o in Monitorul de Suceava. Da, pentru ca poti, citind un text, sa afli enorm de multe despre omul din spatele literei. Si scriitura lui Iacoban are luminozitate, sanatate, farmec. Scriitura lui respira, e vie, simti cum cuvintelor le pulseaza cate o inima. La fel cum remarci echilibru si inteleapta chibzuiala asupra sensurilor, asupra rosturilor. In scris, Iacoban e solar, in scris perdelele nu mai sunt trase. Acolo e amiaza, e poiana textuala, luminis frazeologic si raza de verb.

Si a mai fost ceva ce m-a facut sa ma simt foarte aproape de cel despre care vorbesc aici: umorul. Rar mi-a fost dat sa intalnesc un umor atat de complex si, din nou paradoxal, atat de simplu. O cufundare a simplitatii aproape taranesti (in intelesul cel mai frumos) in apele adanci ale unei intelectualitati veritabile. Este, daca vreti si daca mi se permite, Creanga dupa un masterat la Sorbona.

Daca am vreun regret, este ca am cunoscut prea putin omul de teatru din complexa personalitate iacobanica. Prin 2004, cred, i-am vazut o piesa montata la "Luceafarul". Imi scapa acum titlul, dar tin minte in detaliu umorul nebun, articularea armonioasa a replicilor, densitatea personajelor, talcul tandru presurat pretutindeni. Plus ca, din garnitura de actori de varsta a treia de la Teatrul National din Iasi, nu am gasit pe nimeni care sa nu-si aminteasca, melancolic si fara patima, de perioada in care autorul "Sambetei la Veritas" era director aici. Ceea ce nu e putin lucru.

In fine, te-ai astepta, din partea unui om care aproape intreaga viata a avut functii de conducere, la mai mult orgoliu, la vanitate, la priviri "de sus". Dar Iacoban nu are nevoie de asemenea subterfugii. Impune pur si simplu respect printr-o demnitate pe care i-o admir foarte mult si pe care sper, la randul meu, s-o invat.

La multi ani, domnule Mircea Radu Iacoban!