Fotbalistul de astazi - castratul de ieri

Castrarea devenise obiectivul multor tineri italieni, incurajati de familiile lor, si fiecare visa sa se afle sub obladuirea celebrului Nicolo Propora, fondatorul scolii de muzica de la Napoli. Insa perfecta stapanire a artei si reusita acestor studii ramaneau extrem de rare si cu totul exceptionale: din 4.000 de tineri castrati pe an la Napoli in secolul al XVIII-lea, cati au obtinut succesul nebun al lui Farinelli? Si intrebarea pusa invers este perfect valabila: cati au sfarsit ca simpli necunoscuti si plini de regrete, neputand repara raul deja facut?

Daca persoanele castrate sunt victimele acestui paradox in societate, sunt in egala masura si victime in cadrul Bisericii. Solicitati initial de aceasta din urma, castrarea violeaza totusi toate legile religiei catolice, din moment ce teologia afirma ca noi nu suntem proprietarii corpului nostru, ci pastratori a ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Biserica, dupa cum am putut vedea, avea un castig enorm multumita acestei practici. Mai intai, foarte des, cantaretii castrati se dedicau vietii ecleziastice, caci pierderea masculinitatii le era cea mai benefica in cazul in care erau supusi tentatiei pacatoase - etica religioasa luptand din rasputeri pentru prevenirea relatiilor sexuale in afara casatoriilor. In plus, coristii talentati garantau o si mai mare asiduitate a fidelilor, si ii confereau Bisericii o grandoare incomparabila. Intr-adevar, la inceput, Biserica inchidea ochii fiindca adesea castrarile erau justificate prin cauze accidentale sau de ordin medical - cele mai in voga pretexte erau muscaturile de lebada sau de animale salbatice. Farinelli avu ca motiv o cazatura violenta de pe cal. Erau foarte numerosi acei mecena care se ocupau de tinerii cantareti, ii castrau la varste cuprinse intre 6 si 8 ani si ii supuneau unui ritm de munca foarte dur. Din nefericire insa, pentru marea majoritate, dupa ce au visat atat de mult la glorie si celebritate, trezirea a fost brutala. Nu este suficient sa fii castrat ca sa ai o voce superba. Atunci, pe la 14 ani, tinerii erau dati afara de la scoala, aflandu-se pe deasupra in imposibilitatea de a se adapta intr-o societate care ii dispretuia.

Fotbalul a devenit obiectivul multor tineri africani, incurajati de familiile lor si fiecare visa sa se afle sub obladuirea celebrului Jean-Marc Guillu, fondatorul scolii de fotbal din Abidjan. Insa perfecta stapanire a sportului si reusita in fotbal raman extrem de rare si cu totul exceptionale. Din 4.000 de tineri africani trimisi anual in Europa, cati au obtinut succesul nebun al lui Etoo sau Drogba? Si intrebarea pusa invers este perfect  valabila: cati sfarsesc in mizerie?

Dificil sa stapanesti o afacere care depaseste cu mult granitele Africii. Dificil sa reglementezi profesia de agent dat fiind faptul ca, pentru 100 de agenti acreditati de Federatia Franceza de Fotbal, lucreaza in clandestinitate alti 2.000, fara a mai lua in calcul si intermediarii, cei ce efectueaza recrutarile locale si relatiile pe care acestia le au cu conducatorii cluburilor profesioniste. In Africa, asociatiile sportive non-afiliate se inmultesc ca ciupercile dupa ploaie si iau in primire jucatori minori in afara oricarui cadru juridic administrativ. Numerosi parinti se afunda in datorii pentru a le putea plati copiilor lor niste cursuri de formare fara nicio garantie, ii retrag din scoli si, atunci cand se iveste ocazia, isi dau acordul ca minorii sa plece spre Europa. In prezent, copiii sunt selectionati pe la varste cuprinse intre 6 si 8 ani. Parintii, sfatuiti chiar si de Biserica, sunt linistiti si asigurati de faptul ca acestia vor face sport si in acest mod vor fi tinuti departe de alcool, droguri si vagabondaj. Sunt foarte numeroase scolile de fotbal ce-i iau in primire pe acesti tineri si ii supun unui regim de lucru infernal. Din nefericire insa, pentru marea majoritate, dupa ce au visat atat de mult la glorie si celebritate, trezirea este brutala. Unii sunt abandonati la prima rana, altii nu se obisnuiesc cu o clima mai dura ca cea a Belgiei sau a Germaniei. Si sfarsesc uneori handicapati, ca paznici de stadion sau chiar ca cersetori, inadaptati intr-o societate ce ii ignora.