G-8 si incalzirea globala

Zilele trecute s-a incheiat Reuniunea G-8 la care au participat si marile natiuni emergente - China, Brazilia, India, Mexic si Africa de Sud. Au mai fost prezente si Australia, Indonezia si Coreea de Sud. Cu alte cuvinte, Forumul Economiilor Majore a adunat, la L'Aquilla, in Italia, cvasitotalitatea economiilor mari ale lumii.

Dintre temele dezbatute, doua s-au detasat, in mod clar, atat prin importanta lor cat si prin solutiile propuse. Criza alimentara - mai direct spus, foametea din multe parti ale lumii - si incalzirea globala.

Prima tema este veche de cand lumea. Foamea este unul din cei patru cavaleri ai Apocalipsei, reprezentare plastica a celor patru plagi majore ale omenirii, inca de la inceputurile ei. Abia in sec. XX, insa, criza alimentara, foametea, a devenit o problema a marilor organizatii internationale - in primul rand a ONU, prin organismul sau specializat, FAO. Adevarul este ca, nu de putine ori, ONU, precum si alte organizatii si forme de colaborare bi si multilaterale, au intervenit, in mod eficient, in multe parti ale lumii bantuite de acest flagel. Am scris, undeva, ca ONU este azi depasita, ca trebuie reformata pentru ca nu-si poate indeplini multe dintre functiile pentru care a fost creata. Dar combaterea foametei nu se afla printre acestea, intrucat comunitati intregi din tarile Africii si Asiei au supravietuit gratie interventiei ONU.

Tarile dezvoltate au pus umarul, deseori, la efortul de combatere a celui mai grav flagel din intreaga istorie si au realizat aceasta inclusiv in afara cadrului ONU. De aceea, nu a fost o surpriza angajamentul asumat de membrii G-8 de a investi, intre 15 si 20 miliarde de dolari, in urmatorii 3 ani, pentru a garanta securitatea alimentara si pentru a combate foametea. Era un angajament previzibil, este adevarat, dar acest fapt nu-i diminueaza deloc importanta - mai ales in conditiile crizei economice mondiale.

Cea de-a doua tema, respectiv incalzirea globala, este o tema mai noua, evident, fiind consecinta industrializarii din epoca moderna. Ea a fost dezbatuta, de mai multe ori, in ultimele decenii, dar dominanta a fost confruntarea si nu consensul. Pana la o limita, era chiar firesc sa fie asa.

La inceput, cearta a fost, ca sa zic asa, mai mult de natura stiintifica. Unii contestau insasi tema, punand la indoiala pericolul incalzirii si efectele catastrofale ale acestuia.

Este adevarat ca, de-a lungul anilor, au aparut pe aceasta tema sute si mii de lucrari elaborate de cercetatori din diferite tari, iar unele dintre acestea foloseau metode de-a dreptul pitoresti si avansau previziuni la limita fanteziei, frizand SF-ul mai mult decat stiinta propriu-zisa.

Si, totusi, pana la urma, s-a impus concluzia ca pericolul este real, ca emisiile de gaze cu efect de sera pot determina cresterea temperaturii globale, cu cateva grade - fapt ce ar avea consecinta dezastruoase pentru intreaga civilizatie umana.

Cearta, totusi, a continuat. Cauzele sunt de natura economica. Este clar ca tarile cu economia cea mai avansata au emisiile cele mai mari, iar reducerea acestora trebuie sa fie pe masura, adica mare, ceea ce presupune schimbari majore in unele tipuri de industrie - mergand pana la inchiderea unor intreprinderi intregi.

Or, asta inseamna somaj, probleme sociale grave, imense pierderi economice.

De aceea, cei mai mari adversari ai masurilor radicale de reducere a emisiilor de gaze, au fost, ani in sir, marile puteri economice ale lumii - SUA, Japonia, Rusia -, adica marii producatori a celor mai periculoase emisii. Celebrul Protocol de la Kyoto a asteptat, multa vreme, semnaturile unor tari importante. Azi, adversarii cei mai periculosi ai unei intelegeri ferme, pe aceasta tema, sunt economiile emergente - China, India, Brazilia - care, este adevarat, ar trebui sa redirectioneze sume uriase pentru a o respecta.

Si, totusi, se pare ca la Summit-ul G-8 s-a ajuns la un consens. Cel putin, asa rezulta din declaratia finala.

Bref, toti participantii la Summit, tari responsabile pentru 80% din emisiile cu efect de sera, s-au angajat sa faca in asa fel incat temperatura medie globala sa nu depaseasca cu mai mult de 2 grade C media perioadei preindustriale, respectiv sfarsitul sec. XVIII.

In paranteza fie spus, nu-mi dau seama de unde putem sti noi, cei de azi, care a fost temperatura medie globala in ultimele decenii ale sec. XVIII. Chiar daca termometrul a fost inventat in sec. XVII, iar Scarile de temperatura - Fahrenheit, Celsius, Raumur - existau deja in prima jumatate a sec. XVIII, totusi, putine tari aveau termometre si inca si mai putine aveau preocupari statistice in domeniu. Dar, ma rog...

Orizontul de timp luat in considerare pentru atingerea obiectivului fixat la Summit este anul 2050. Deja au aparut critici - chiar si in interiorul Summitului. Reprezentantul Braziliei, Luiz Alberto Machodo, a spus ca anul 2050 este prea departe si ar trebui sa fie stabilite tinte clare pentru anul 2020.

Fie ca o fi 2050 sau 2020, eu raman, oricum, sceptic. La asemenea reuniuni se stabilesc fel de fel de intelegeri, iar consensul este posibil. Insa, cand se pune problema, de la tara la tara, a aplicarii masurilor concrete de realizare a tintei propuse, apar, invariabil, probleme greu - daca nu imposibil - de depasit. Dracul se ascunde, intotdeauna, in detalii.

Este bine, frumos si moral ca sefii cei mari s-au inteles la Aquilla, numai ca  sarea pamantului sunt sefii cei mici. Or, pentru acestia, intotdeauna camasa este mai aproape decat haina si as vrea sa vad eu care guvern, partid sau ministru se ia de piept cu cei din tara lor - mai ales in anii electorali. Iar ani electorali sunt mereu.