Hai sa-ti arat mormantu'!

Din cand in cand, la clipe privilegiate ale maretului nostru destin colectiv, televiziunile din Romania ne invita sa privim in morminte. Ca e vorba despre mormantul Madalinei Manole sau al lui Nicolae Ceausescu, cel al unui cocalar sau al unui fin intelectual, nici nu mai are importanta. Important e mormantul in sine si moartea transformata in subiect de stire. Desigur, la mare concurenta cu sexul oral facut de nu stiu ce eleva nu stiu carui prof satrapic de prin liceele patriei. Ideal este sa ai inregistrare video si sa auzi glasul cristalin al vreunei dudui susurand: „Atentie, urmeaza imagini socante", iar tu sa o strigi pe nevasta-ta, pe soacra-ta, sa bati in teava la vecini si sa belesti incordat ochii ca nu cumva sa pierzi vreun amanunt pretios. Ei, dar daca nu avem elemente video, ne multumim si cu o stire bine redactata, cu detalii realist enuntate, cu scabrosul mustind prin cuvinte. Ne multumim, cum sa nu, ca doar oameni suntem, nu animale...

Moda inmormantarilor live si a transmisiunilor de la capu' mortului a dat-o, desigur, Dan Diaconescu, acest rafinat gropar al noptilor carpato-danubiano-pontice. La inceput a fost greu, parca nu-ti venea sa te uiti in sicriu, prea intrai in lumea decedatului si prea te lua cu fiori pe sira spinarii. Ne-am obisnuit treptat si cu asta. Am invatat sa studiem profesionist, stiintific, asemenea unor legisti ai telecomenzii, rigiditatea trasaturilor, invinetirea pielii, or geometria iregulata a bulgarilor de pamant.

De la o vreme, neavand pesemne altceva de facut, s-au bagat pe firul mortului astia de la CNA. Au judecat cat au judecat si au decis: gata cu mortii la televizor. Cadavrele au interdictie pe sticla. Nasol momentu', dar l-am depasit, ca oameni suntem, nu animale, ce Dumnezeu. Plus ca internetul n-are treaba cu CNA, iar site-urile televiziunilor suplinesc admirabil carentele... ne mai uitam si pe internet, oameni suntem, nu animale...

Ne-am concentrat totusi pe ambient: cimitirul nu este o imagine chiar de aruncat, mai ales daca e intesat de lume (vie). Din fundal se aude si glasul tremurat al unui popa deprofesionalizat, care canta cu sarg hituri despre „locuri cu verdeata", despre cat este de scurta viata omului si despre ce tip de treaba a fost pacatosul de raposat. Ochiul telespectatorului mai inregistreaza, avid, niscaiva coroane sclipitoare, cameramanul baga prim-plan pe „Regrete eterne", dupa care ia, asa, ca din intamplare, si un cadru cu fundul gropii. Mai filmeaza un colt al giulgiului, ca sa sugereze apartenenta mortului la sicriu si la groapa. Mda, e atat de frumos totul incat mai ca n-ai avea nevoie de mecla decedatului... Caci ne place al naibii de mult frumosu', doar oameni suntem, nu animale...

Dar mai este ceva, mult mai interesant decat sicriele, crucile sau coroanele. Oamenii de televiziune, profesionistii adevarati, cei nascuti, nu facuti, stiu despre ce este vorba. Mai stim si noi, deh, oameni suntem, nu animale. E durerea, dom'le, durerea alora vii, familia nesimtitului din sicriu, caruia i se rupe acuma de lacrimile noastre. O mama ravasita, un fiu zguduit, o fiica despletita, o sotie imbatranita brusc, un chip descompus de suferinta, iata secretul ratingului. Abia atunci, cetateanul cu telecomanda simte, intr-adevar, frica, da' o frica grozava, din aia de-o cerea Aristotel tragediei antice.

Ne vom obisnui si cu asta, oameni suntem, nu animale... Mortii si durerea ni se vor parea la fel de banale ca o discutie televizata despre cultivarea orzoaicei in zonele de ses. Bine, si atunci? Ce va urma?