In breviarul unei istorii intelectuale

Pentru oricine s-ar intreba, in Romania de astazi - care ofera din plin conditiile de posibilitate pentru o astfel de intrebare - ce anume ii fascineaza pe intelectuali astfel incat ii determina sa se predea pe altarul puterii politice, devine evident, incetul cu incetul, ca avem de-a face, la nivelul spatiului public, cu "parazitarea" unui deja-intamplat istoric. Vazute de sus, transeele sapate de intelectualii publici - acestia din urma fiind si de mare, dar si de mic, ba chiar si de indoielnic calibru - captivi ai propriilor fantasme (luate insa cu titlul de "pozitionari ideologice", fie "de dreapta", fie "de stanga") amintesc de ceea ce s-a intamplat, si in prima parte a secolului trecut, dar mai cu seama dupa cel de-al doilea razboi mondial, in Europa Occidentala. Sa plecam de la o imagine oferita, in 2004, de prima pagina din cartea lui Jean Sévillia, "Terorismul intelectual din 1945 pana in prezent" (tradusa la Humanitas in 2007): "De cincizeci de ani tine povestea asta. La Paris, cateva zeci de oameni dau tonul. Bat apa-n piua la televizor. Publica articole. Scriu carti. Predau de la catedra. Fac interventii la colocvii. Semneaza petitii. Iau pranzul impreuna. Lucrurile nu stau ca in sansoneta lui Brel: oamenii astia, domnule, gandesc. Gandesc pentru altii". Nu vi se pare ca, daca am inlocui, in acest fragment, Parisul cu Bucurestii (sau, de ce nu, cu Iasul), am gasi ca aceasta imagine se potriveste perfectamente spatiului public romanesc de astazi? Eu cred ca da, ca ne aflam in breviarul unei istorii care ne arata ca, implicandu-se in relatii fie si transparente cu puterea politica, intelectualii, indiferent ca sunt "de dreapta" ori "de stanga", trec de la seductia utopica de regasit in ambele orientari politice la pasiunea oarba, ceea ce reclama anihilarea spiritului critic. Exemplele din spatiul romanesc se gasesc, har Domnului, de la "metafizicianul verde" Nae Ionescu si pana la culturnicul comunistoid Adrian Paunescu, ori chiar si mai sus pe scara excelentei intelectuale. Acestea palesc, desigur, atunci cand sunt comparate cu cele ale unor mari nume din spatiul occidental, nume ale unor ganditori recunoscuti ce au devenit, la randul lor, victime ale mirajului puterii, producand, la randul lor, victime, gratie "cuvintelor care ucid". Cu toate acestea, si intr-un caz, si in altul, putem spune ca avem de-a face cu ceea ce, in cartea sa numita "Spiritul nesabuit. Intelectualii in politica" (Polirom, 2005), Mark Lilla numea, cu un dens inteles platonician, "seductia Siracuzei". Aici trebuie sa fie, organizat nucleic, entuziasmul vorbirii si cel al tacerii. Al vorbirii pentru puterea ce inregimenteaza intelectualii (chiar si cand aceasta e intruchipata de un singur om, asa cum e cazul "omului recent" Traian Basescu). Al tacerii care ii face pe aceiasi intelectuali sa nu sufle o vorba atunci cand puterea greseste si sa se tolaneasca, mai comod, pe altarul ei. Poate parea exagerat - si poate chiar este, pentru Romania europeana a anului 2009 - dar tacerea intelectualilor, in interesul puterii pe care o imbratiseaza, o transforma pe aceasta in autoritate ultima. Si se poate intampla ca, dupa aceea, vorbirea libera sa nu mai fie posibila o vreme.