Intre braconaj cultural si proxenetism artistic

La sfarsitul acestei saptamani, iesenii iubitori de patinaj s-au imbulzit la patinoarul Ice Mania ca sa asiste la spectacolul pe gheata „Stelele Moscovei". Nimic mai frumos, nimic mai onorabil. Doar ca parte din ei au luat teapa. Foamea de bani a organizatorilor si-a spus si de data asta cuvantul. Ca sa incapa cat mai multi platitori de bilet (biletele costau pana la 140 de lei), nu s-a mai tinut cont de ce se poate si ce nu se poate vedea din sala. Asa se face ca zeci de platitori s-au pus pe scandal. La final, a aparut un ins cu figura de recuperator care a explicat, cu scrasnet de masele, ca randurile cinci si sase..., ca asa si pe dincolo..., ca na!, asta e, de acum ce vreti sa facem?!... Distinsul domn cu mutra de infractor inscris la cursuri de crosetat s-a dovedit a fi ...impresar. Sigur ca da, impresar in lumea vasta si haotica a culturii.

Am avut nesansa ca, in ultimii cinci ani, sa ma intersectez nu o data cu asa-zisii impresari din cultura, fie ei din zona teatrala, fie din cea a concertelor, fie din te miri ce alta forma elevata de tepuiala ambalata in straiele evenimentului cultural. Majoritatea acestor scursuri se exprima ragusit, in propozitii scurte, folosind predilect onomatopee si, in genere, amintindu-ti de bisnitarii de odinioara (cei de astazi s-au rafinat, iar „rafinat" nu vine de la sacosa de rafie...). Au obligatoriu niscaiva tatuaje, vreun ghiul masiv pe degetul mic, si, in fine, toate acele mici particularitati care configureaza profilul cocalarului contemporan. Habar n-au ce contine marfa pe care o vand, sunt specializati pe forma, nu pe fond, asta ca sa folosim repere maioresciene, desi, mi se pare, n-ar prea fi cazul.

Putini stiu ca exista o istorie a impresariatului, dupa cum a existat o noblete a impresariatului. Inainte, impresarul era el insusi un artist, un deschizator de drumuri, un novator. Si exemple se pot oferi cu duiumul: celebrele papusi Bunraku, din teatrul de animatie japonez, nu s-ar fi nascut niciodata daca, pe la finele secolului XIX, un impresar al unui teatru de gen n-ar fi fondat o companie de inalta tinuta artistica. Apoi, de impresariat se mai ocupau actorul principal al trupei, or chiar autorul dramatic. Imaginea artistilor era mai importanta decat negotul ordinar cu arta. Dar toate astea sunt, desigur, povesti cu aer de fantezie...

Nu-mi dau seama de ce impresariatul a ajuns sa fie asociat cu un fel de braconaj cultural, sau, ma rog, cu o meserie la fel de rusinoasa precum cea de proxenet. Asta, desigur, daca suntem cu totii de acord cu faptul ca a fi proxenet mai e ceva rusinos. Sau, ca sa pun altfel problema, nu inteleg de ce artistii (unii dintre ei cu adevarat artisti) accepta sa lucreze cu asemenea jigodii. Caci, pana la urma, impresarul este o interfata a artistului. Desigur, explicatii exista: manelizarea culturii, fenomenul externalizarii, marketizarea excesiva a produsului cultural si intelegerea receptorului in termeni de „consumator", obsesia de a scoate maximum de profit cu minimum de investitie etc. etc. Dincolo de raspunsurile „de manual", intrebarea de profunzime ramane nesatisfacuta. Ai constant impresia ca actul cultural se transforma in cu totul altceva, cultura in intregul ei modificandu-si rosturile si fundamentele. Da, da, cultura trece, impresarii raman...