Petre Barbu: Niciun meci de la CM de fotbal nu se compara cu cele de la Tri Nations

Fostul international si arbitru de rugby, Petre Barbu, apreciaza intr-un interviu acordat agentiei MEDIAFAX ca nici un meci de la CM de fotbal din Africa de Sud nu se compara din punct de vedere al spectacolului de pe teren cu partidele de la Tri Nations.

Petre Barbu (59 de ani) si-a dedicat aproape intreaga viata in slujba balonului oval, activand la nivel inalt, atat in calitate de jucator, cat si de arbitru. Cu toate ca soarta l-a lovit crunt, fiindu-i amputate ambele picioare, Petre Barbu se remarca printr-o atitudine pozitivista fata de viata. El spune ca i-au fost amputate picioarele din cauza mediului iradiant in care a lucrat si da exemplu cum filmele pentru studiourile Buftea se stergeau numai cand erau transportate pe langa fostul lui loc de munca, uzinele Grivita. Fostul international apreciaza ca rugby-ul nu este un sport periculos, considerand ca in cazul Gradinaru a fost vorba si de o lipsa de pregatire fizica plus o nestiinta a jocului.

Reporter: Cand ati debutat in rugby?

Petre Barbu: Prin '67, la juniorii Rapidului, ca nu era Locomotiva atunci. Apoi, in '70, am terminat junioratul, am jucat cateva meciuri la echipa mare la Rapid, in Divizia A, iar prin '71 m-am trezit luat in armata la Dinamo, fara sa se stie ca eu as fi vrut Steaua. Chiar aveam niste aranjamente la Steaua. La Dinamo n-am stat mult, nu aveam studii superioare atunci, incepusem un liceu, iar in mintea mea era sa fac ceva, sa incep o meserie, pe langa rugby. Am plecat de la Dinamo, am ajuns la Grivita Rosie, iar asta se intampla prin '71-'72. Am stat la Grivita pana in '80. Acolo am prins cea mai buna parte a carierei, cu doua titluri de vicecampion, cu turnee multe, cu deplasari. Dupa perioada de la Grivita Rosie, terminasem studiile superioare, imi facusem o familie, am revenit din nou la prima dragoste, la Rapid. Am jucat inca vreo trei ani acolo si cam asta a fost. Am fost international de juniori in 1970, am participat la Campionatul European, apoi prin divizia internationala B si la tineret. La echipa mare nu am fost decat rezerva. Am jucat in jur de 20 de meciuri la echipele nationale. In primul esalon am evoluat timp de 10 ani si am jucat in jur de 15 meciuri pe sezon.

Rep: Cariera de arbitru cand a inceput?

P.B: In paralel, in ultimii trei ani, de prin '79, incepusem sa arbitrez copii, juniori, tot ce se putea arbitra atunci cand aveam timp. Am debutat ca arbitru in Divizia A in '84. In '90 am facut cursurile de arbitru international si tot atunci am terminat cu totul pentru ca a intervenit boala asta. Dupa aparitia bolii, in '92 am terminat toata activitatea. Ca arbitru cred ca am aproximativ 100 de meciuri conduse la Divizia A, iar la nivel international am condus vreo 10-12. Erau putine in perioada aia, nu ca acum, cand sunt o multime de competitii. Ne miscam numai prin zona asta socialista si nu prea eram bagati in seama, pentru ca nu am fost in competitii mari. Eram in Cupa FIRA, ne bateam cu Franta si cam atat. Italia nu exista, pana prin '84. Italienii veneau si luau aici 60-70 de puncte, dar dintr-odata, cum au inceput sa bage bani au ajuns unde au ajuns. Cariera de arbitru este dinamica daca stii sa te bagi in ea, dar sa nu aluneci din ea.

Multi dintre jucatorii pe care i-am eliminat imi sunt acum buni prieteni. De exemplu, era Sandu Domocos, un jucator vorbaret si scandalagiu, l-am dat afara de vreo trei ori. Ca sa se impace cu mine sa nu-l mai dau afara se ducea pe la nevasta-mea pe acasa si ii spunea: "spune-ti-i sa ma lase sa joc, ca ma dau astia afara de la facultate". Si acum sunt prieten cu el, ma suna. Sunt amintiri frumoase, dar e pacat ca am pierdut vreo 10 ani din arbitraj, pentru ca a trebuit sa renunt din cauza bolii pe la 40 de ani. Erau anii de dupa Revolutie, iar rugby-ul incepuse sa se miste si sa se mai iasa prin alte tari.

Rep: Este rugby-ul un sport periculos?

P.B: Rugby-ul este un sport mult mai putin periculos decat handbalul. S-au facut multe studii pe tema asta. La rugby intervine stiinta jocului si cea a individului. Primele lucruri pe care le inveti la acest sport sunt pasa, placajul si cum sa cazi, ce sa faci acolo cand ai ajuns cu un picior jos sau cu un genunchi la pamant. Ca se intampla accidente este altceva, ele se intampla si la tenis. Si la sah pot fi accidente, stai acolo si te concentrezi, iti vine rau si crapi deodata.

Rep: Ce parere aveti de cazul Alex Gradinaru?

P.B: Pacat ca se mediatizeaza mult cazul cu baiatul asta. Este firesc sa-l spui o data sau de doua ori, dar nu sa-l dai la infinit ca a murit. Celalalt, Balta, a avut si el un accident la o varsta frageda, au trecut 3-4 ani de cand e in carucior. Un inaintas e matur la vreo 22-23 de ani, abia atunci stii jocul bine. Daca a ajuns in fund si era purtator de balon arbitrul fluiera imediat ca n-are voie sa joace. Am vazut faza foarte bine. Omul era pe jos, in fund, si prima grija a sa a fost sa plece de acolo, nu sa ramana asa. Nu e de acuzat pentru ceea ce s-a intamplat. Cred ca a fost vorba si de o lipsa de pregatire fizica individuala si nestiinta jocului probabil au condus la un astfel de accident. Dar sa mediatizezi negativ un astfel de caz in conditiile in care abia vine un parinte sa-si dea copilul la rugby.

Rep: Medicii poarta vreo vina?

P.B: Cred ca si medicii poarta o vina. M-am uitat la faza cu Gradinaru. A aparut medicul in teren, iar el era deja culcat si il dadeau cu o crema pe obraz. Pe urma, faptul ca nu au avut o targa sa-l scoata de acolo. Depinde si de medicii care iti vin. Din ce imi amintesc, arbitrii cereau ca la teren sa fie un medic. Cred ca si acum e la fel, ei se uita pe foaie si vad ca e un medic. Si atat. Cand eram arbitru, am intalnit situatii in care ma uitam la foaie si vedeam ce medic e. Era ba un ginecolog, ba un stomatolog, dar era medic. Pai ce sa fac cu el? De aceea spun si de cel care era acolo. Copilul acela ar fi avut un viitor intr-un scaun cu rotile, dar ar fi fost in viata. Eu am auzit ca ar fi luat un virus dintr-un spital din Timisoara, cum a luat si acea balerina.

Rep: Considerati ca Gradinaru a fost sprijinit de cei din lumea rugby-ului?

P.B: Nu poti sa dai vina pe federatia de rugby. Poate a ajutat si federatia cu ceva. Nu stiu cum era cu spitalizarea acolo, pentru ca am auzit ca era 300 de euro pe zi. Sunt bani multi, nu are cine sa dea atatia bani.

Rep: Ce accidentari ati suferit de-a lungul carierei?

P.B: Nu prea am avut accidente in cariera mea. Chiar daca acum stau intr-un scaun cu rotile, nu are nicio legatura cu rugby-ul, poate are treaba cu serviciul. Eram un tip bun la oase. Am avut o fractura de glezna, una la mana, cateva degete intoarse, dar nu am avut probleme grave. Am avut si doua comotii, dar au fost de moment. Chiar imi amintesc ca eram la Grivita, jucam cu Sibiul, pe o caldura mare, un meci greu, si am luat una de am cazut cu capul de pamant. Am stat 2-3 minute jos, apoi am continuat jocul, dar dupa partida mi-au spus medicii sa-mi fac un control la "balamuc, la spitalul "8A1". Cand am fost la control, doctorul mi-a spus "Mars de aici! Iesi afara ca n-ai nimic" si de atunci n-am mai calcat pe acolo. N-am avut accidentari grave. O fractura m-a tinut o luna jumate ca nu aveam cum sa joc, dar altceva nu am avut. Aveam pregatire fizica, imi placea sa alerg sa ma antrenez, iar sambata mai alergam 2-3 ture de unul singur dupa meciuri.

Rep: Ne puteti vorbi despre boala din cauza careia ati pierdut ambele picioare?

P.B: Boala a venit hodoronc-tronc, fara semnale, fara nimic, fara ca macar sa banuiesc ca sunt bolnav de ceva. Diagnosticul scris de medic este de arteriopatie obliteranta. Eu am o boala care te lasa in pace numai cand ajungi la cimitir. Totul a plecat de la mediul de iradieri cu care aveam contact. Nu imi placea munca de birou. Eu si dupa ce am terminat facultatea am mai stat 2-3 ani tot pe post de muncitor. Langa Grivita, la vagoane, unde lucram eu, erau firme cu chimicale si de acolo a plecat totul. Am lucrat vreo douazeci si ceva de ani acolo.

Fizic am fost afectat treptat, primul picior mi s-a taiat prin '93, si mai mergeam in carje, iar in '99 mi s-a taiat celalalt. In perioada pana in '99 eram independent, ma puteam urca in masina si altfel ma descurcam. Acum e foarte greu la o bordura, la o piatra, la o scara. Trebuie sa stea cineva dupa tine. Ca zic astia de Cernobil... noi am avut la Grivita iradieri mai multe. Treceau astia de la studiourile Buftea pe langa Grivita cu filme noi, sa se duca sa le vada si ajungeau cu benzile goale. Treceau prin fata pe la Utilaj Chimic si se intrebau: "Dom'le, unde disparea filmul? Se faceau la Buftea acolo si nu mai era la Bucuresti. Era si Mihai Tibuleac, care a lucrat tot acolo cu mine, iar el era un om extraordinar. Eu am mai fumat, am mai facut cate o prostie. El a lucrat acolo, iar la 62 de ani s-a dus linistit.

Citeste tot interviul pe mediafax.ro