Puterea credintei

Evanghelia Duminicii a IV-a a Postului exemplifica admirabil dragostea lui Hristos pentru oameni, mila Lui nemarginita fata de cei aflati in suferinta. Este un nou exemplu ce ilustreaza biruinta binelui asupra raului, dar si modul in care Hristos intareste credinta celor sovaielnici, dar dispusi sa primeasca harul dumnezeiesc.

Firul actiunii este relatat simplu de evanghelist. Un tata, intristat de suferinta fiului sau, apeleaza in ultima instanta la Hristos, pe care il numeste "Invatatorule", recunoscandu-i astfel superioritatea. Ii descrie pe scurt boala fiului sau: "Are duh mut. Si oriunde-l apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste". In final adauga ca a apelat initial la ucenicii lui Hristos, la Apostoli, insa acestia nu au putut sa il vindece. E un semn ca tatal a inceput sa se indoiasca de faptul ca fiul sau ar putea fi vindecat. De fapt, acesta este si unul dintre motivele pentru care Apostolii nu au putut sa alunge duhul mut ce il chinuia pe copil, desi Hristos le daduse deja putere ca sa scoata demoni si sa tamaduiasca orice boala. Pe de o parte, ei nu s-au ridicat la inaltimea provocarii, intrucat nu se pregatisera sufleteste indeajuns. La aceasta s-a adaugat indoiala tatalui, dar si a celor din jur, in special a carturarilor si fariseilor prezenti, inversunati impotriva lui Iisus si a ucenicilor Sai. "O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi?" este adresat cu precadere celor ce se indoiau de puterea lui Dumnezeu: tatalui necredincios, ucenicilor inca nedesavarsiti in credinta, fariseilor si carturarilor, suspiciosi si nereceptivi fata de tot ceea ce invata si facea Hristos.

Credinta biruitoare

Prezenta duhului mut in viata acelui copil era o experienta reala, deoarece aceste manifestari debutasera in copilarie si s-au manifestat violent chiar in prezenta lui Hristos. Dumnezeu a ingaduit aceasta nu pentru ca era ii era indiferent chinul acelui copil, ci pentru a arata celor prezenti cat rau pot face duhurile rele, dar si cat de mare este ocrotirea de care se bucura omul din partea Creatorului sau. Faptul ca tatal, marcat de suferinta fiului, spune: "Dar de poti face ceva, fiindu-ti mila de noi" (pentru ca suferinta copilului se rasfrangea asupra intregii familii), descopera o scanteie de credinta ce abia mai palpaie. Este insa suficienta pentru Hristos: "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele". Si pentru ca a vrut sa le arate ca Dumnezeu are putere si asupra duhurilor rele, Hristos a poruncit in auzul tuturor: "Duh mut si surd, Eu iti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri in el!" Hristos interzice explicit duhului rau sa se mai intoarca in acel copil, considerand ca a patimit indelung. Este si un avertisment ca, desi raul a fost biruit pe moment, el se poate intoarce cu puteri mult mai mari (chiar de sapte ori mai mari) in sufletul celui care nu este cu luare aminte si cade in nepasare dupa ce a fost izbavit o data. Odata ce ai primit iertarea de la Dumnezeu, trebuie sa ne straduim sa nu mai repetam pacatele, ca sa ne fie mai rau decat mai inainte.

Vestirea Patimilor

Cu siguranta aceasta minune a lui Hristos i-a lasat pe toti muti de uimire. Apostolii aveau insa o mare nelamurire in suflet. De aceea, cu primul prilej cand s-au aflat singuri in compania lui Iisus L-au intrebat: "Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?" Iar Iisus le-a aratat ca esecul lor se datora lipsei credintei, postului si rugaciunii. Hristos a accentuat astfel valoarea postului si a rugaciunii, cei doi stalpi indispensabili credintei. Prin post sunt domolite indeosebi patimile trupului (lenea, lacomia, desfranarea), iar prin rugaciune, cele ale sufletului (mandria, mania, ura s.a.). Ultimele cuvinte ale Evangheliei par sa fie desprinse din context. Aparent fara nici o legatura Hristos a inceput sa vorbeasca Apostolilor despre Patimile Sale: "Si, iesind ei de acolo, strabateau Galileea, dar El nu voia sa stie cineva. Caci invata pe ucenicii Sai si le spunea ca Fiul Omului se va da in mainile oamenilor si-L vor ucide, iar dupa ce-L vor ucide, a treia zi va invia. Ei insa nu intelegeau cuvantul si se temeau sa-L intrebe." De fapt, Hristos le-a vorbit despre Patimi imediat dupa aceasta mare minune tocmai pentru ca ei sa pastreze proaspata in amintire pueterea Lui, biruinta asupra raului, si sa nu fie coplesiti de frica in momentul respectiv. Le cere de fapt sa se intareasca in credinta asemenea tatalui acelui copil vindecat. Insa Apostolii nu au inteles aceste cuvinte si nici indemnul "De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede". Momentul Patimilor lui Hristos i-a gasit nepregatiti, astfel incat nu au avut curajul nici macar de a-I ramane in preajma cand a fost judecat, condamnat si rastignit. Abia minunea Invierii i-a convins definitiv ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu.

Duminica Sfantului Ioan Scararul

Ziua sa de pomenire, 30 martie, cazand intotdeauna in Postul Mare, nu putea fi cinstita cu solemnitate. Din acest motiv, evlavia populara i-a inchinat Duminica a patra din Postul Mare, considerandu-l un model de vietuire crestina.

Sfantul Ioan s-a nascut in jurul anului 580, fie in Palestina, fie in Siria. A beneficiat de o educatie aleasa, temeinica, ceea ce indica faptul ca provenea dintr-o familie nobila, care si-a permis sa il intretina la studii. Intrucat se stie cu siguranta ca a intrat in manastire la varsta de 16 ani, Sfantul Ioan si-a desavarsit educatia dupa imbratisarea monahismului. A preferat initial sa traiasca in pustie, in apropierea Muntelui Sinai. In zilele de sambata si duminica mergea, impreuna cu alti pustnici, in Manastirea Sinai, pentru a participa la Sfanta Liturghie, in cadrul careia se si impartaseau. Regimul sau de viata si hrana era foarte auster. Principala sa indeletnicire era rugaciunea. Nu a neglijat nici citirea Sfintei Scripturi si a operelor Sfintilor Parinti, ajungand unul dintre cei mai invatati monahi ai timpului sau. Cand dorea liniste, se retragea in chilia sa, unde nimeni nu ii putea tulbura asceza si plansul pentru pacatele sale. Dupa 40 de ani petrecuti in pustie, la varsta de 75 de ani, monahii din Manastirea Sinai l-au rugat sa accepte sa le fie staret. In timpul staretiei se pare ca a compus opera sa fundamentala, Scara, pe care a imaginat-o ca o scara a urcusului dumnezeiesc, fiecare capitol-virtute fiind considerat o treapta spre desavarsire. Pentru viata sa imbunatatita, pentru darul facerii de minuni, in special a celor care erau tulburati de duhurile rele, cu care a fost inzestrat, Sfantul Ioan a ajuns sa fie considerat inca din timpul vietii drept un pustnic sfant si iubitor, lucru de care insasi Sfantul Ioan se plangea, simtindu-se incomodat. Nu dupa mult timp s-a retras din functia de staret, intorcandu-se in pustie, unde a si trecut la cele vesnice, in jurul anului 680.