Sculptand fantasme lemnoase

Nu cu mult timp in urma, din tenebrele Uniunii Artistilor Plastici s-au scurs pe surse, precum niste acuarele pe sevalet, informatii despre un halucinant proiect de lege pus la punct de presedintele artistilor, sculptorul Dumitru Serban. 

Se vorbeste acolo despre meseria de artist ca profesie liberala, despre un anume Ordin al artistilor (asemanator Ordinului arhitectilor sau Ordinului notarilor publici) care sa gestioneze accesul artistului la banul public, despre perioade de ucenicie la curtile vreunui maestru, despre "dreptul la semnatura" pe care il poate da sau il poate retrage acest Ordin dupa niste criterii numai de el stiute, despre faptul ca impotriva celor care se opun se pot face plangeri penale. Un talmes-balmes cumplit, din interiorul caruia razbat la suprafata pulsatiile foamei de bani si circumvolutiunile unor reflexe cumplite, amintind de centralizarea furibunda de altadata, de control absolut si de o multime de alte lucruri pe care unii dintre noi se tot caznesc sa le uite.

E obscen si irational sa centralizezi astazi, tocmai in perioada cand statul, mai mult decat oricand, nu-si doreste altceva decat sa se despovareze de balast institutional si de instinctul acesta nociv numit bugetare. E lipsit de sens sa pui botnita artistului, obligandu-l sa se supuna unor canoane nicidecum estetice, ci legislative, cu atat mai mult cu cat, imi place sa cred, tocmai libertatea reprezinta fundamentul creatiei. La baza unor asemenea luari de pozitie pare sa stea un fel de disperare (pana la urma nejustificata) prin care se incearca, paradoxal, depasirea crizei economice prin initierea deliberata a unei crize de alta natura: o criza a bunului simt si a libertatii de expresie.

Incercarile de a norma actul de creatie s-au dovedit a fi, intotdeauna, falimentare. Cum sa asezi in insectarul articolelor de lege subiectivitatea unui artist? Sa ne amintim doar tevatura care se facea in 2008 pe marginea unei asa zise Legi a teatrelor, in care actorii urmau sa fie normati in functie de numarul de roluri interpretate si, minune a minunilor, de tipul de rol, uitandu-se ca, adeseori, tocmai un rol secundar bine facut iti salveaza spectacolul de la esec. Imi amintesc ce nebunie totala cuprinsese atunci teatrele din Romania. De la Ministerul Culturii se transmisesera inclusiv formulele matematice (extrem de complicate) prin care urma sa se calculeze leafa lui Dionisie Vitcu sau a lui Petru Ciubotaru. Ii vad si acum, in fata Teatrului National, privind uluiti acele formule si facandu-si, apoi, cate o cruce larga. Reactiile au fost prompte. S-a mai auzit vreo vorbulita de proiectul acela? Nicidecum. In schimb, apar peste noapte noi si noi nazbatii legislative, proiecte fantasmagorice in fata carora nu stii daca trebuie sa izbucnesti in hohote ori sa te schimbi la fata.

Intr-o inregistrare facuta de colegii de la "Suplimentul de cultura", l-am auzit pe Dumitru Serban expunandu-si ideile grandioase. Vorbea ca un activist de pe vremuri. In treacat a pronuntat expresia "securitate sociala" si a accentuat, involuntar, desigur, pe cuvantul "securitate". Nu exagerez, am simtit un fior rece pe sira spinarii.

Am mai scris-o si cu alte ocazii: la ora actuala, in cultura, asistam la un vast proces de eradicare a "lupilor singuratici", fie prin decredibilizanta lor izolare, fie prin racolarea lor in haite carora, iata, acum li s-ar spune "ordine". Or, cand ultimul lup singuratic se va pierde prin padurile anonimatului, cineva trebuie sa stinga lumina si sa inchida usa culturii romanesti.