Calin CIOBOTARI
A binevoit sa se nasca prin 1979, sa faca un liceu anonim pe undeva prin judetul Suceava, apoi sa umble dupa Adevar, Bine, Frumos si alti cai verzi pe pereti la Facultatea de Filosofie din Iasi. A mai facut un masterat si alte cateva chestii care nu-i folosesc la nimic. Pentru ca nu a fost pus prea mult la treaba, a avut timp sa se prosteasca in continuare, producand o serie de carti (proza, dramaturgie, publicistica), dintre care una aparuta la Editura Polirom („ssst! Generalul viseaza…”). In 2008, pe scena Teatrului National Iasi i s-a montat piesa „Iov si salubrizarea”. Cartea de munca o are la Muzeul Literaturii Romane Iasi (redactor la revista „Dacia literara”). Mai ia bani de pe la „Flacara Iasului” si de pe la doua servicii secrete. E insurat de mai bine de sapte ani si, in consecinta, are o viziune negativista asupra existentei. Cam atat, deocamdata…
|
Sfarsit... Autor: Calin CIOBOTARI Data publicarii: 10/05/2010 Joi, dupa ce l-am ascultat pe Traian Basescu, am avut senzatia ca devin foarte batran. Si foarte inutil, si foarte strain, si foarte departe. Inca nu mi-am revenit, e un fel de paralizie ascunsa care ma impiedica sa mai fac ceva, sa mai spun ceva. Nici sa scriu nu mai am chef, simt cum toate pariurile facute in timp cu mine insumi sunt pierdute unul dupa altul. Nu mai pot nici macar sa fiu revoltat, mi se pare ca am uitat sa injur, sa ma rog... Urmaresc, printr-un soi de incetosata indiferenta, analizele, estimarile, dezbaterile, insa imi dau seama ca, in realitate, nu prea mai conteaza. In jumatatea aceea de ora in care a vorbit presedintele Romaniei, o nevazuta mana a sters dintr-o data doua decenii in care ne-am amagit ca e bine. Ne-am intors, tiptil-tiptil, catre un trecut care ne tot striga soptit si pe care doar arareori indrazneam sa-l privim peste umar. N-am fost niciodata nostalgic, insa acum inteleg, ca intr-o iluminare umbroasa, ca totul a fost in zadar: Revolutia, democratia, libertatea, NATO, UE. Da, cu toata aceasta politica de dreapta, cu toate aceste masuri radicale de dreapta, in care statul devine, mai mult ca oricand, o fictiune, ne-am reintors in plina atmosfera comunista. Desi era mult mai rau, in comunism nu se punea problema disponibilizarilor, iar saracia era asumata ca un dat ontologic. E o noblete in a fi sarac. Ni se refuza, insa, aceasta noblete. Suntem umiliti, jigniti, injurati in cifre pentru care nu stiu daca noi suntem vinovati. La fiecare propozitie pe care o rostea presedintele, arogant, obraznic, fatal, aveam sentimentul ca ma injura, ca scuipa pe toate sperantele care m-au impiedicat candva sa plec din aceasta tara, ca impacheteaza toate idealurile mele si le arunca la lada de gunoi a lui acum si aici. Noi nu mai avem viitor. Nu e o lozinca, e o constatare pe care o fac cu amaraciune si resemnare. Frica de ce va fi impiedica proiectarea in viitor, or, fara aceasta proiectare pierdem tot. Ni se iau visele, aripile ne sunt taiate pana la ciot. Ne raman trecutul si blestemele lui. Plus, bonus existential, un prezent ingust, un prezent-celula, un prezent-lagar. Presedintele Romaniei nu a rezolvat acea metafora in care un om slab ducea in spate un om gras. Nu, a indreptat-o doar spre o alta, in care un popor de schelete se taraste catre groapa comuna unde zace, putrezind, tot ceea ce am fi putut deveni. |
Primaria Iasi
