Turtureanu de la capatul liniei sale (Indepedendentei cu Sararie)

Pa sase, de-un martie reumatic, friguros, la o ora absolut imposibilla, ma pomenesc intr-un taxi bajbaind dupa Galeriile Dana. Aflasem cu doua seri inainte ca, la orele unsprezece fix ale diminetii, scriitorul Nicolae Turtureanu avea sa-si lanseze nu un inceput de linie, ci chiar un capat de linie, dovada ca in tara asta inca se mai poate duce cate ceva la (bun?) sfarsit, in afara de moarte.

Lume ca la balamuc, lume fumand aferata, nervoasa, cuconet, fete dragute, barbati cu barbi sonore, televiziuni, o pisica cenusie simpatica foc, personalitati iesene si personalitati de-aiurea.

Normal, lansarea Capatului de linie a inceput cu mult peste ora fixata... Am tras dan tigara cu Liviu Antonesei, am pipat cu Autorul, am fumegat cu o buna, buna de tot redactorita de televiziune (aceeasi care avea sa-mi propuna in masina de-ntors acasa sa dam o lovitura de Stat, pe cand mie mi-ar fi convenit o lovitura in Pat), mi-am mai dat niste aere si am taiat-o de la Galeriile Dana unde chiar am mai avut parte de o mare surpriza: Lulu Cananau (fost mare fotbalist la Poli) se grijea de locul lansarii.

Ajuns acasa, m-am pus pe cetit. In cinci ore, Exercitiile de neuitare ale lui Nicolae Turtureanu erau si adnotate si chiar am apucat sa ma intorc la unele texte. La acelea pe cari nu le vazusem la gazeta, caci autorul nostru a publicat parte din carte (vezi, ai carte, ai parte) textele fiind, la prima vedere, autonome.

Ei, nu-i chiar asa!

E vorba aici despre istoria unei deveniri. A unui contimporan cu noi cu ochi sagace, nostalgic, otravit si induiosat.

Am citit cartea asta pe inima goala si pe nerasuflate. Zic "pe inima goala" pentru ca nu mai am voie sa beau si "pe nerasuflate" din cauze naturale.

Lovit de mic copil de o boala cari a surprins si multi dintre congenerii mei (poliomelita), Nicolae a dezvoltat un simt al observatiei iesit din comun. O vedere care, la un moment dat, s-a putut exprima pe hartie dupa ce fost filtrata prin lecturi asidue. Baietelul nu putea juca fotbal, nu putea dansa, nu putea alerga pe campii si pe dealuri, dar iubea al dracului si fetele, si sportul, si dantul.

Sunt in Capatul acesta de linie pasagii de o nostalgie coplesitoare, iubirile pe cari le-a suportat (foarte multe neimplinite), sunt relatate ca si cum s-ar fi intamplat ieri sau sambata dimineata, in ziua lansarii cartii.

Asta, asa, cu iubirile... Sa vedeti voi cand leul asta batran si schiop se apuca sa-si portretizeze unii confrati. S- dus dracu' nostalgia, s-a dus dracu' duiosia!... Omul nostru de la intersectia bulevardului Independentei cu Sararie simte nevoia sa puna lucrurile la punct si nu iarta. A avut parte de destule grobianisme dan partea unor colegi si colege, unele fapte ale sale i-au fost voit alterate si Nicu a zis ca e bine sa aseze lucrurile.

Si le-a asezat. Cu ironie si cinism. Dar nu asta ador eu la acest Capat de linie. Ci atmosfera pe cari atat de bine o proiecteaza din litere negre pe fond alb si, miracol!, cetind ai in cap imagini color, mirosuri, sunete, oameni in carne si oase.

Dar ceva tot trebuia sa ma nemultumeasca! Da, sunt interviurile luate autorului si puse in coada cartii. Nu-si aveau rostul! Totul fusese spus, cu mult inainte, evocator, in paginile alea unde Neuitarea era la ea acasa, paginile alea in care eu fusesem luat de acasa, asa ma transportasera.

In plus, intrebari idioate gen: draga Nicolaee Turtureanu, care ti-au fost mentorii?, nu cadreaza, cum sa spun?, cu cadrul general al cartii.

Dar ce-i cartea asta? Unde, in ce cusca, punem bestia? La memorialistica? La proza? La proza memorialistica? Decupam dan fiara niste pagini si le tinem dupa gratii la pamflet? Cu lirismul ala deloc patetic ce ne facem?

Eu zic sa nu ne mai batem capul atata si sa urcam in vagoane. Cei care au condus, sau abia au asteptat sa conduca pasagerii la gara, sunt rugati sa coboare.

Asta nu-i o carte pentru pedestrasi...

P.S: Nicolae Turtureanu, Capat de linie (exercitii de neuitare), Ed. MNRL, 2100