Vaticanul, musulmanii si iudeii (I)

In prima jumatate a lunii mai, Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Turcia, Iordania si Israelul. A fost un turneu calificat, de multi, drept istoric. In fiecare zi, saptamana sau luna, sefi de state din cele patru colturi ale lumii viziteaza alte state, mai apropiate sau mai indepartate, se intalnesc, discuta, semneaza tot felul de comunicate, declaratii, dar putine dintre aceste evenimente sunt calificate drept istorice. Si iata ca vizita sefului celui mai mic stat din lume - are, ca suprafata, doar 0,44 km -, Vaticanul, vizita facuta in trei tari din Orient, primeste acest rar calificativ. De ce? Si care au fost rezultatele?

Papa stapaneste, absolut, un stat minuscul care n-are nici economie propriu-zisa, nici armata, nici politie, ci doar o garda elvetiana care il apara pe el, minusculul sau guvern si complexul de cladiri care alcatuiesc Vaticanul. Si, totusi, puterea Papei este imensa, depasind cu mult puterea multor sefi de stat care au si armata, si politie si economie. Este o putere eminamente spirituala, care vine dintr-o istorie de aproape 2.000 de ani, dar si de la cei aproximativ 1 miliard de catolici raspanditi pe intreg mapamondul. De aceea, asa mic cum este, Vaticanul intretine relatii diplomatice cu majoritatea statelor lumii, iar diplomatia sa este foarte eficienta, desi, de cele mai multe ori, nu lucreaza la lumina zilei. Nu cred ca exista in lume vreo scoala diplomatica mai veche decat cea a Vaticanului, iar eficienta acesteia s-a manifestat spectaculos de-a lungul secolelor. Asa incat, vocea Sanctitatii Sale Papa este ascultata, cu multa atentie, in toata lumea, iar gesturile, activitatea si vizitele sale constituie evenimente de prim ordin pentru mass-media cele mai influente. Iar daca aceste vizite au loc in tari in care populatia majoritara este de alta religie si in care, in plus, exista probleme politice si etnice explozive, cu atat mai mult evenimentul va atrage atentia tuturor. Si, cind spun "tuturor", ma refer la guverne, la presa, la mediile diplomatice, dar si la o mare parte a populatiei din lumea civilizata. Asa s-a intamplat si cu ocazia vizitei Papei, de luna aceasta, in Turcia, Iordania si Israel.

Asadar, Papa a vizitat doua tari majoritar musulmane si una de religie mozaica. In toate, Sfantul Parinte a fost nevoit sa faca o adevarata echilibristica teologica si politica - ale carei rezultate inca nu le putem masura cu exactitate.

Desigur, in Turcia si Iordania, chestiunile politice sunt mai putin sensibile, asa incat Papa, in mod firesc, si-a concentrat atentia pe relatia cu musulmanii. Problema nu este deloc simpla, ca, de altfel, orice problema care trimite la relatiile dintre religii. Istoria relatiilor dintre catolicism, si crestinism in general, cu Islamul este una deosebit de dramatica. Secole in sir, multimi de oameni s-au exterminat in numele celor doua religii. Cruciadele au fost o culme a acestui conflict. Multa vreme dupa Cruciade, razboaie deosebit de sangeroase au fost purtate sub semnul Crucii si al Semilunii, chiar daca adevaratele lor cauze erau economice sau politice. Si astazi, inca, musulmanii ii numesc Cruciati pe militarii americani si pe aliatii lor, care au intervenit in Irak si Afganistan. Asadar, o istorie incarcata, care inca ocupa un loc important in memoria colectiva - in special in cea a musulmanilor.

La acestea se mai adauga un factor agravant, produs al timpului nostru, si anume eternul conflict dintre arabi si evrei, sprijinul dat de americani Israelului, interventiile NATO in zona. Toate acestea au produs in unele medii arabe un curent radical care apeleaza inclusiv la metode teroriste si care au gasit in islamism un sprijin ideologic deosebit de puternic. Chiar daca in Coran nu gasim indemnuri explicite la violenta contra "ghiaurilor" (necredinciosilor), totusi, toate gruparile teroriste din zona invoca Islamul si, bineinteles, pe Allah, ca temei al actiunilor lor. Si fanatismul politic sau religios, fiecare in parte, sunt periculoase, dar, cand ele se combina, rezulta un amestec exploziv, care foarte greu poate fi dezamorsat. Iar cand cineva crede ca detine adevarul absolut, orice umbra de indoiala la adresa acestui adevar si al detinatorului sau apare, in ochii lui, ca o maxima jignire ce nu poate fi iertata. Sa ne amintim de reactia musulmanilor cu ocazia publicarii acelor caricaturi daneze in care aparea si Profetul.

S-a intamplat ca Papa Benedict, intr-un discurs din 2006, sa citeze un imparat bizantin care spusese ca Islamul a incurajat violenta si a adus in lume "lucruri rele si inumane". Tot felul de organizatii musulmane, inclusiv celebra "Fratii Musulmani", au declarat ca nu-l vor ierta nicicum pe Papa pentru aceste afirmatii.

Pe acest fond istorico-politic a facut Papa vizita in Turcia si Iordania. Nu se poate spune ca n-a depus eforturi ca sa impace lucrurile. Ba chiar a mers pana acolo incat a oficiat chiar si o Rugaciune in Moscheea Albastra - Suleymanie din Istanbul -, fapt imposibil de imaginat nu cu mult timp in urma. Si sa ne gandim ca inainte de a fi Papa, Cardinalul Ratzinger era Seful Congregatiei pentru Apararea Credintei catolice, adica un fel de ideolog sef al Vaticanului. Este stiut, insa, ca un sef de stat trebuie sa cam uite parerile pe care le avea inainte de a fi sef.

Este greu de aflat daca musulmanii si-au schimbat sau nu parerea despre Papa in urma acestor gesturi cu adevarat inedite. Eu cred ca mai degraba NU, cu toate eforturile facute de sefii politici din Turcia si Iordania, care l-au primit pe Papa cu cele mai mari onoruri.